Istoric

Istoricul

Manastirii

 

Situată într-un loc ascuns de lume, dar mirific, pe străvechi meleaguri încărcate de istorie și spiritualitate ortodoxă, Mănăstirea Dimitrie Cantemir are vechime considerabilă, datând din anul 1692, ctitoria fiind atribuită marelui voievod și cărturar umanist Dimitrie Cantemir, potrivit unor hrisoave ale moșiei Urlați. Afirmația este întărită și de cercetările profesorului Gheorghe Ghibănescu, care susține că locul pe care s-a ridicat mănăstirea a fost dăruit de către domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt, unui oștean al său, Stan Postelnicu, ca răsplată pentru faptele de mare vitejie ce le-a făcut în războaiele cu turcii. Așezarea care a fost luat ființă în jurul mănăstirii poartă numele de Grumezoaia, actualmente sat, parte componentă a comunei Dimitrie Cantemir.

Că aceste locuri sunt vechi, o dovedesc săpăturile făcute de către un fost moșier, pe nume Gheorghe Tutuveanu, ce avea moșiile în jurul mănăstirii, și care au scos la iveală o pereche de râșnițe de piatră și monezi romane, datând din timpul lui Antoniul Pius (138 – 161 d.H.), care atestă valoarea istorică a acestor locuri. În această zonă găsim cele mai vechi așezări de răzeși în care a existat o intensă viață boierească ce a dat țării două familii domnitoare: Cantemir și Cuza, așa cum reiese di lucrările profesorului Gheorghe Ghibănescu, precum în cea intitulată „Surete și izvoade”, ori în documentele traduse din slavonă cuprinse în lucrarea „Uricariul”, editată de Theodor Codrescu. Bunăoară, potrivit Uricului dat de Bogdan Vodă în anul 1507, legat de moșiile satelor Urlați și Silișteni, este consemnat locul de obârșie al familiei Cantemir.

Prima biserică de lemn construită în vremea marelui voievod Ștefan cel Mare și Sfânt poartă cu ea și istoria unei vechi tradiții: zona aleasă a fost în poiana unei păduri seculare, unde, se spune, domnitorul trăgea cu arcul și, pe locul unde se înfingea săgeata, se așeza masa sfântului altar multisecular, care stă ca mărturie și astăzi, putând fi admirat pe deplin. Raportat la primul locaș de lemn, a fost descoperit un pomelnic al ctitorilor care au adus îmbunătățiri în timp, pomelnic datând din 2 septembrie 1666. Pomelnicul a fost copiat de preotul Ștefan Focșa, după originalul păstrat de părintele Vasile Lascăr, care a lucrat la monografia satului, document dispărut după moartea acestuia. Pe locul vechii biserici de lemn, degradată probabil de vitregiile timpului, domnitorul Dimitrie Cantemir construiește, în 1692, o nouă biserică din lemn, închinată Maicii Domnului, devenind noul ctitor al mănăstirii, care-i va purta numele, și care va dăinui până astăzi.

Interiorul bisericii conținea icoane vechi și valoroase din sec. XVII – XVIII, pictate pe lemn, în ulei, cât și pe piele și pânză. Catapeteasma era pictată pe piele, scoțând în relief icoanele praznicare ale proorocilor, iar în partea de jos a catapetesmei se găseau icoanele mari împărătești pictate pe lemn. Parte din aceste vestigii se păstrează și astăzi, urmând a fi expuse într-un muzeu al mănăstirii. Există deopotrivă și un muzeu al satului, cu diverse lucruri țărănești foarte vechi, numit „Tasia Andronic”, aflat astăzi în grija profesorului Mihai Enache.

Biserica are formă de navă, arhitectură specifică bisericilor din Moldova, cu partea inferioară, de la intrare, ridicată în formă de turn și care servește drept clopotniță. Locașul de cult a servit drept adăpost și sprijin în momentele de durere ale familiei Cantemir. În urma înfrângerii din partea otomanilor, în 1711, domnitorul Dimitrie Cantemir este obligat să se refugieze în Rusia țarului Petru I, locul său fiind luat de către fratele Antioh, acesta continuând tradițiile familiei ctitore, prin donații de moșii și odoare bisericești.

Istoricul mănăstirii Dimitrie Cantemir este plin de evenimente, el demonstrând astfel o intensă trăire a vieții spirituale, dar și vicisitudini diverse. Intrând într-un proces de degradare, lăcașul de lemn va fi refăcut din temelii, de frații Vasile și Gheorghiță Armașul, originari din satul Zastanca, județul Soroca. Mănăstirea a funcționat ca și chinovie de monahi până la anul 1802, iar după aceea, ca mănăstire de maici. În anul 1855, epidemia de holeră a secerat viețile multor maici, astfel că mănăstirea se pustiește, iar după secularizarea averilor mănăstirești, în 1863, aceasta devine biserică de parohie. Până în anul 1906, lăcașul a continuat să însuflețească duhovnicește pe creștini. După această dată, evenimentele istorice marcate de cele două războaie mondiale, de apariția regimului ateu-comunist care a desființat abuziv Episcopia Hușilor de care aparținea mănăstirea, au dus la degradarea și dispariția cu timpul a clădirilor existente, supraviețuind intemperiilor doar biserica, care, prin bunăvoința localnicilor a fost în nenumărate rânduri reparată, așa cum s-a întâmplat cu renovarea și restaurarea din 1986, la intervenția preotului Eleodor Ardeleanu.

Perioada recentă a repus într-un cadru normal destinul mănăstirii. Astfel, prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 1996, s-a aprobat reînființarea Mănăstirii Dimitrie Cantemir. Un an mai târziu, mai precis la 24 iunie 1997, Preasfințitul Ioachim, Episcop al Hușilor, a sfințit locul unei noi biserici, cu hramul „Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, iar biserica veche, consemnată ca monument istoric, a intrat în reparație.

În anul 2001, a fost finalizată construcția noii biserici, a unui corp de chilii cu 20 de camere și a unei clopotnițe, acestea fiind sfințite de către Preasfințitul Ioachim, Episcop al Hușilor, la data de 26 octombrie 2001. Ulterior, au fost pictate cele două biserici, iar resfințirea bisericii vechi, cât și a picturii la biserica nouă, în data de 26 octombrie 2006, au fost săvârșite de Preasfințitul Corneliu, arhiereu vicar al Episcopiei Hușilor în acea perioadă. Pictura nouă, în stil bizantin, a fost executată de pictorii Constantin Rucaciuc, Adrian Bornat și soții Costel și Teodora Olărean. Pe lângă lucrările finalizate, menționate mai sus, prin osârdia și osteneala Preacuviosului Arhimandrit Serafim Bodnar, stareț al acestei mănăstiri între anii 1997 – 2015, împreună cu soborul mănăstirii, au fost realizate și alte lucrări, cum ar fi: împrejmuirea incintei mănăstirii cu gard de piatră, amenajarea cu spații verzi și înfrumusețarea curții și a împrejurimilor, racordarea mănăstirii la rețeaua de energie electrică, asfaltarea drumului de acces la mănăstire, îmbogățirea patrimoniului mobil și imobil al mănăstirii cu teren agricol și pădure, construirea unei anexe gospodărești.

Ca vestigii duhovnicești de mare importanță, în biserica veche se găsește o raclă cu moaște ale mai multor sfinți, dar și o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, îmbrăcată în argint, scoasă în procesiuni la vreme de secetă.

Dacă inițial, mănăstirea a fost de monahi, din anul 2015, mănăstirea a devenit de maici, cu un sobor de 12 viețuitoare în prezent, în frunte cu P. Cuv. monahia Teodora Pavel și preot slujitor și duhovnic pe Arhim. Serafim Bodnar.